Prigoarea

Era pe vremea cand Dumnezeu a creat lumea cu cerul si pamantul, cu toate vietuitoarele si plantele si cand le-a dat fiecarora numele ce trebuiau sa poarte.

Sunt o multime de povesti de pe vremea aceea si daca le-ar sti cineva pe toate, atunci ar sti tot ce e pe lume si nu se poate lamuri.

Odata era Dumnezeu in Rai si zugravea pasarile; fiindca i se ispravisera culorile in cupa, sticletele ar fi ramas nevopsit daca Dumnezeu nu si-ar fi sters condeiele de penele pasaricii.

Tot atunci s-a intamplat ca magarul si-a primit urechile fiindca nu a bagat de seama ce nume avea; isi uitase numele de cum facuse cativa pasi prin Rai si s-a intors de trei ori sa intrebe cum il cheama, pana cand Dumnezeu pierzand rabdarea si luandu-l de urechi ii striga: - „Magar, magar, magar te cheama”. Si pe cand zicea Dumnezeu astfel, il trase de urechi de i le lungi sa auda mai bine alta data cum il cheama.

Tot in ziua aceia fu pedepsita si albina; pe data ce incepuse sa stranga miere, oamenii si animalele simtira mirosul frumos al mierii si venira sa guste din ea. Albina insa nu vroia sa dea un strop si de aceea ii intepa pe toti in jurul ei. Cand vazu Dumnezeu aceasta chema pe data albinele si le pedepsi: „V-am dat darul sa strangeti mierea, cel mai dulce lucru de pe lume, dar nu v-am dat si darul sa intepati lumea. De aceia de acum, de cate ori veti incerca sa intepati pe cineva, va trebui sa muriti". Si tot atunci s-a intamplat ca greierul a ramas orb si furnica si-a pierdut aripile.

Multe minunatii s-au intamplat in ziua aceea.

Dumnezeu se arata in acea zi mare si indurator, iar spre seara mai facu o pasarica cenusie.

-Sa stii ca te cheama si gat-ros, prigoareo, zise Domnul si punand-o pe mana sa, ii dadu drumul in lume.

Dupa ce pasarea zbura o clipa si strabatu lumea cea frumoasa in care trebuia sa traiasca, ii veni gust sa se priveasca.

Atunci se vazu cu totul cenusie, ba si pe gatlej avea aceleasi pene ca pe tot corpul. Prigoria se suci, se invarti, se oglindi in apa, dar nu fu cu putinta sa gaseasca vreo urma de pana rosie.

Atunci pasarea zbura la Dumnezeu din nou. El sta pe tron, mare si bland si de pe mainile sale se dezlipeau fluturii ce fâlfâiau apoi în jurul capului sau, porumbeii uguiau si se lasau pe umerii sai; la picioare infloreau crinii, lacramioarele si trandafirii rosii si albi.

Inima bietei pasari se zbatea de frica, in cercuri usoare se apropie totusi de Dumnezeu si in sfarsit i se lasa usor pe umar; atunci Dumnezeu o intreba, ce vrea?

- As dori sa te intreb ceva - zise pasarica.

- Ce vrei oare? intreba Dumnezeu.

- De ce ma cheama gat-rosu cand toate penele de la cap pana la coada imi sunt cenusii?

Si pasarica se uita rugator la Dumnezeu cu ochisorii ei mici si negri si cand isi intoarse capul vazu fazanii cu totul rosii sub o pulbere de aur, papagalii cu gatul rosu, gaina cu creasta rosie, fara sa mai vorbesc de fluturii, de pestisorii de aur si de trandafirii in culori vii.

Prigoria se gandea ca de ar fi avut numai o picatura rosie pe piept, ar fi putut fi o pasare frumoasa careia i s-ar fi putut potrivi numele de gat-rosu.

- De ce ma cheama oare gat-rosu cand sunt cu totul cenusie? zise pasarea si astepta ca Dumnezeu sa zica: Draga mea vad ca am uitat cu totul sa-ti vopsesc pieptul, asteapta inca o clipa si o sa fii gata.

Domnul insa surase linistit si zise:

- „Te-am botezat gat-rosu si asa trebuie sa le cheme, dar tu singura va trebui sa ingrijesti ca sa-ti castigi penele rosii".

Si zicand astfel Dumnezeu o ridica din nou pe mana si ii dadu drumul in lume.

Cel dintai lucru ce ii veni in minte, fu sa-si faca cuibul intre cracile unui maces dorind sa i se lipeasca cumva vreo boaba de gatlej si astfel sa se inroseasca.

 

Multi, multi ani au trecut de la acea zi care a fost cea mai frumoasa pe pamant. Oamenii si animalele au parasit Raiul si s-au raspandii peste tot locul.

Si oamenii au invatat de atunci sa lucreze pamantul, sa strabata marea, si-au facut haine si podoabe, ba au invatat chiar sa ridice temple si cetati vestite ca Teba, Roma si Ierusalimul.

Atunci veni si ziua care nu va fi uitata in istoria lumii si in dimineata acelei zile sta gât-roșu pe o colina plesuva din apropierea Ierusalimului si canta puisorilor sai pitulati in cuibul de pe maces.

Gât-roșu povestea puilor sai despre ziua minunata a Creatiei, de darea numelor si de toate cate auzise de la alt gat-rosu si acesta de la altul, asa pana in urma la cel care fusese facut chiar de mana lui Dumnezeu.

- Si vedeti - zise el mahnit - atatia ani au trecut de la facerea lumii, atatia trandafiri au inflorit, atatea pasari au iesit din ou, incat nici un om nu le poale numara felurile si firea; prigoria insa a ramas tot pasarica mica si cenusie si nu i-a ajutat nimic din ce a facut pana azi ca sa-si dobandeasca culoarea rosie.

Puisorii isi deschisera gatlejurile si intrebara daca stramosii lor nu au incercat sa faca vreo minune ca sa poata dobandi culoarea cea rosie.

- Am facut tot ce am putut, zise pasarea, dar nu ne-a ajutat la nimic.

Cand cea dintai prigorie a intalnit o alta pasare la fel cu ea, incepu sa o iubeasca cu atata tarie incat crezu ca pieptul i s-a aprins.

-,,Vezi, acum inteleg, se gandi ea. Dumnezeu vrea sa iubesc pasarile lui asa de fierbinte incat penele mele sa se roseasca de focul inimii."

Dar nici ei nu i-a ajutat aceasta, cum nici noua si nici voua nu va va putea ajuta ceva.

Puisorii piuira mâhniți si incepura si ei sa fie tristi ca n-au puf rosu pe gatisorul golas.

- Am mai incercat si cu cantecul, mai zise pasarea cea batrana cu glas taraganat. Cea dintai pasare canta asa de frumos ca i se umflase pieptul de insufletire si incepu iar sa spere. „A, isi zicea ea, focul cantecului meu venit din suflet imi va inrosi penele. Dar se insela si ea, ca si noi si cum va veti insela si voi."

Iar se mai auzi un piuit trist din gaturile golase.

- Am mai sperat ca, cu vitejie si curaj ne vom dobandi ce dorim.

Cand cea dintai prigorie se lupta cu o alta, pieptul ii ardea de aprindere razboinica. „Ah, zise ea, penele mi se vor inrosi do focul maniei ce-mi bate inima." Dar si acum se insela ca si noi si cum va veti insela si voi odata. Puisorii piuira vioi: ca si ei vor incerca sa castige ce doreau, dar pasarea raspunse cu tristete ca va fi peste putinta.

Ce mai puteau ei spera oare cand atatia stramosi viteji au incercat totul si nu au putut ajunge la ceva! Ce puteau ei face mai mult, decat sa iubeasca, sa cante si sa lupte? Ce puteau...

Pasarea se opri in mijlocul vorbei, caci dinspre poarta Ierusalimului veneau o multime de oameni, indreptandu- se spre colina unde isi avea ea cuibul. Si erau calareti pe armasari aprigi, ostasi cu lanci lungi, ucenicii calaului cu cuie si ciocane, erau preoti si judecatori ce mergeau cu demnitate, femei care plangeau, iar inaintea tuturor o ceata de oameni cautand fioros imprejur, o ceata groaznica de drumeti ce urlau cu furie. Mica pasare cenusie sta tremurand pe marginea cuibului sau. Se temea la fiece clipa ca sa nu-i calce cuibul si sa-i omoare puisorii golasi. „Bagati de seama, ghemuiti-va si fiti linistiti. Acum se apropie un cal care va trece peste noi! Acum vine un ostas cu sandalele nituite cu fier! Toata ceata salbatica vine incoa! Acum trece toata gloata, vine ca o hoarda de salbatici!"

Deodata pasarea se opri din indemn, muta si nemiscata. Uitase pana si primejdia in care plutea. Deodata se aseza peste cuib si isi intinse aripele peste pui.

- Vai ce grozavie - nu vreau sa vedeti si voi - aici sunt trei talhari care vor fi batuti pe cruce - si cu frica isi intindea aripele deasupra puilor, ca acestia sa nu vada. Puisorii auzira numai bataile de ciocan, vaietele, strigatele salbatice ale poporului. Pasarica privea in jur cu ochii mariti de groaza, nu putea sa-si ia ochii de la cei trei nenorociti.

- Ce cruzi sunt oamenii! Nu le-a ajuns ca i-au batut pe cruce, ba au mai pus pe capul unuia si o cununa de spini. Uite cum i-au sangerat spinii fruntea si cum curge sangele. Si omul acesta e asa de frumos si se uita cu o privire asa de blanda incat oricine trebuie sa-1 iubeasca. Imi trece un fior prin inima cand il vad.

Pasarica fu din ce in ce mai indurerata la vederea lui.

- Daca as fi fratele meu - vulturul - i-as scoate cuiele, si as zgaria cu ghearele pe toti oamenii care-1 chinuiesc!

Si cand vazu cum curgea sangele pe fruntea barbatului batut pe cruce nu mai putu rabda sa stea in cuib.

Chiar daca sunt mica si slaba, tot va trebui sa-1 ajut! - si zbura apropiindu-se de rastignit.

II inconjura de mai multe ori fara sa indrazneasca sa se apropie, caci era o pasarica sfioasa in fata omului. Incetul cu incetul insa prinse curaj, se apropie din ce in ce mai mult si scoase cu ciocul un spin de pe fruntea Omului.

Pe cand facu astfel o picatura de sange de pe fruntea lui ii cazu pe gat.

Cand se intoarse pasarica din nou la cuib, strigara cu totii intr-un glas:

-Ai pieptul rosu, penele de pe piept iti sunt mai rosii ca foile de maces!

- E numai o picatura de pe fruntea nefericitului rastignit! zise pasarea si se va sterge indata ce voi intra in apa vreunui izvor.

Insa oricat de mult se spala pasarea, pata cea rosie nu pieri de pe gatul sau si cand si puisorii i se facura mari avura si ei gatul rosu. Iar de atunci toate prigoriile au gatul rosu si de aceea le zice si gât-roșu.


 de Selma Lagerlof