Pâine și apă

                                                                               

Mai presus de toate, masoneria aşteaptă de la fraţii săi să moară spiritual şi apoi să renască ca oameni noi, superiori. Ritualurile au rămas identice până astăzi. Mai întâi candidatul este dus într-o cameră zugravită în negru, cu o masă, un scaun şi un birou. Pe masă este o carafă cu apă de izvor, nişte pâine uscată şi două pahare, unul cu sulf şi altul cu sare. 

Apa este elementul în care materia se dizolvă. De asemenea, ea are semnificaţii contradictorii; pe de o parte însufleţeşte şi fertilizează, pe de altă parte sugerează scufundarea şi decăderea, asfinţitul. Ea mai este şi simbolul fundamental al tuturor energiilor inconştientului, în acest fel ea devine periculoasă atunci când prin revărsări îşi depăşeşte graniţele.

Pâinea simbolizează viaţa grea pe care a trăit-o până acum candidatul, viaţă al cărei scop ar trebui să fie binecuvântarea în Ceruri. Aceasta este comparată cu întregul proces prin care se trece de la bobul de grâu până la forma finală  de pâine.

Apa de izvor şi pâinea uscată simbolizează hrana spirituală, asceza şi pregătirea pentru pătrunderea în Universul ezoteric. Semnifică, totodată, cumpătarea, modestia, bunul simţ.

Apa, în universul simbolurilor, se desfaşoara pe trei traiectorii fundamentale: originea vietii; mijloc de purificare; centru de regenerare.

În plan ritualic general, apa semnifică virtualul; adică tot ceea ce nu are încă formă, nu este definit pe deplin. Viitorul ucenic Mason tocmai de aceea încearca proba apei, pentru a se defini, pentru a lua forma de iniţiat, de adept al celei mai longevive confrerii din lume, Masoneria Universală.

Este aici locul şi clipa să amintim şi o altă conotaţie a apei: simbol ancestral al puterii Spirituale de a rămâne, în esenţa ei, mereu aceeaşi, indiferent ce formă ar căpăta. Forma apei se schimbă de fiecare dată, cu fiecare forma nouă a vasului în care este turnată; fondul ei, însă, rămâne neschimbat. Asemenea apei, Ordinul Masonic a avut, de-a lungul mileniilor, forme diferite, chipuri diferite, nume diferite; esenţa sa, însă – fondul, conţinutul – a rămas întotdeauna acelaşi: Arta Regală.

Din punct de vedere psihologic, apa semnifică cele mai profunde straturi ale subconştientului: de unde viitorul ucenic Mason va trebui să evadeze către lumină. În euharistie, apa amestecată cu vin constituie un sistem dual fundamental al creştinismului, forţa activă a vinului fiind amestecată cu elementul pasiv al apei, aluzie directă la dubla natură a lui Iisus Christos: Dumnezeu si Om.

Primul mare simbol al apei este acela de origine a vieţii. Îl aflăm prezent în toate culturile lumii Spirituale. În hinduism, anumite alegorii tantrice prezintă apa ca fiind suflul vital, leagănul vieţii, celebra prana. În tradiţiile ebraice şi creştine, apa semnifică originea creaţiei; ea este mamă şi matrice, obârşie a toate câte sunt, manifestarea transcendenţei şi, de aceea, considerată hierofanie. Apa simbolizează izvorul vieţii spirituale (duhul) dăruit de Dumnezeu şi, nu de puţine ori, refuzat de oameni. Însuşi Mântuitorul Iisus Christos trimite la acest simbolism, atunci când vorbeşte cu femeia din Samara: “ Cel ce va bea apă din apa pe care i-o voi da eu, nu va mai înseta în veac. Căci apa pe care i-o voi da eu se face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică”. Astfel, apa, care în Vechiul Testament este simbolul originii vieţii, devine, în Noul Testament, simbolul originii Spiritului.

Al doilea mare simbol al apei este acela de mijloc de purificare rituală. Din Islam până în Ţara florii de cireş, de la creştini până la taoişti, botezul, spălarea sau stropirea cu apă (abluţiunea), joacă un rol esenţial în toate ritualurile de iniţiere. “ Apa este, prin natura ei divină, hărăzită curăţeniei spirituale”.

 Dintotdeauna a existat o credinţa populară cu privire la forţa purificatoare – sacră şi sacralizantă – a apei. Rugăciunea musulmană nu poate fi facută, cum se cuvine, decât daca cel care se roagă s-a purificat prin abluţiuni rituale. În Indonezia, dansatorii “ Ritualului de dezlegare” sunt stropiţi cu apă sfinţită, pentru a fi purificaţi, dezlegaţi de păcate. În templul zeiţei Isis, din Egiptul antic, apa simboliză îngerul care vine şi purifică pe cei care urmează a fi iniţiaţi. În spaţiul creştin, apa de botez are menirea – ca sacrament – de a spăla toate păcatele moştenite de la strămoşi. Băile rituale din marile fluvii ale lumii, cazanele lustrale din Knossos, termele romane, băile ezoterice care precedau Misterele Eleusine, toate aveau funcţia de purificare spirituală.

În ceremoniile iniţiatice de astăzi, din templele brahmanilor tibetani – ca şi în ziguratele sumeriene în urma cu cinci milenii – apa reprezinta, pe lângă simbolul purificării, şi semnul sacru al angajamentului luat de postulant. În Masoneria Modernă, proba apei, prin care trebuie să treacă neofitul pentru a deveni ucenic, semnifică, pe langă celelalte conotaţii, şi sensul asumării unui angajament sacru faţă de Ordin.

Al treilea mare simbol al apei se regăseşte în substanţa verbului a “ regenera”. Apa transformă vechiul în nou. Murdarul, în curat. Materia, în spirit. Prin jertfă benevolă, în proba apei, aspirantul la ucenicia masonică se regenerează pe sine, îşi împrospătează energiile vitale, devine mai bun. Mai uman. Lumina renăscută din ritualul apei are un nume precis: iubirea de oameni. Aşadar, pe lângă simbolul de izvor al vieţii şi virtutea ei purificatoare, apa rituală este şi o putere soteriologică, de unde vine regenerarea. Renaşterea. În acest mod, apa dobândeşte sens de eternitate. Apa vie – din proba apei – uneori dulce, alteori amară, se prezintă ca un simbol cosmogonic plurivalent. Ea este o fereastră spre veşnicie, tocmai pentru că stă la Izvoarele Spiritului, purifică şi regenerează.

Semnificaţiile simbolice ale apei pot fi reduse la trei teme dominante: origine a vieţii, mijloc de purificare, centru de regenescenţă. Ea reprezintă infinitatea posibilităţilor, simbolul fertilităţii, inţelepciunii, harului şi virtuţii. E simbolul universal de fecunditate. Dacă muntele indică gândirea ascensională, apoi apa semnifică gândirea orizontală. Ca masă nediferenţiată, ea conţine sămânţa primordială, toate semnele unei dezvoltări viitoare, dar şi toate ameninţările de resorbţie. Ca toate simbolurile, apa comportă sensuri diametral opuse: ea este generatoare de viaţă şi generatoare de moarte, creatoare şi distrugatoare.

Apa este unul din cele 4 elemente esenţiale din care s-a creat universul în miturile cosmogonice ale popoarelor lumii. Simbol al materiei prime, al stihiei regenerării şi al izvorului vieţii. Este un simbol ambivalent, substanţa primordială din care iau naştere toate formele şi în care ele revin prin regresiune.  

Basmele noastre vorbesc de apa vie şi apa moartă. E stihie purificatoare (apa lustrală). Este asociată principiului feminin, matern şi lunar, inconştientului, tenebrelor psihismului feminin, adâncurilor psihismului uman. E arhetipul tuturor legăturilor; e liant universal, dar şi un element care separă şi dizolvă. E un simbol al inconstantei şi perisabilităţii formelor şi al scurgerii neîncetate a timpului. Se opune focului masculin şi lumii minerale („Apa trece si pietrele rămân"). .

Cuvântul "apă" înseamnă apă obişnuită, pe de o parte, şi apa cea vie, apa vieţii, pe de altă parte.

Pâinea este rezultatul  unei activităţi laborioase a agricultorului şi trecută prin numeroase faze de transformare culturală, pâinea e simbolul muncii tăranului si întruchiparea hranei esenţiale a omului. E privită ca un aliment spiritual şi ca darul cel mai de preţ al cerului. În fiecare zi, creştinul se roagă pentru ,,Pâinea noastră cea de toate zilele". Este unul din simbolurile esenţiale ale lui Iisus Hristos, care spune despre sine: „Eu sunt pâinea vieţii" (loan, 6. 35). E prezentă la toate mesele rituale şi în toate misterele patronate de divinităţile câmpului şi ale vegetaţiei (Dionysos, Attis, Cy-bele, Demetra).

Pâinea - în anumite contexte (atunci când e prezentă în opoziţie cu “piatra” - nemanifestarea, nemişcarea, potenţialul din care iese viaţa) simbolizează manifestarea, viaţa, mişcarea, schimbarea; în alte contexte reprezintă hrana spirituală, cunoaşterea care ne permite să întronăm în noi Binele şi Adevărul.

La primii creştini, frângerea pâinii era un act al comuniunii; în cadrul tainei împărtăşaniei (euharistiei), pâinea şi vinul se prefac în trupul şi sângele lui Iisus.Vinul e simbolul sângelui şi întruchipează un principiu contemplativ, iar pâinea semnifică trupul şi se asociază vieţii active, în unele ceremonialuri, pâinea e asociată cu sarea. Ele se oferă la primirea unor înalţi conducători, exprimând dorinţa comunităţii ca aceştia din urmă să le asigure bunăstarea materială, semnificată prin pâine, si păstrarea  nealterată a tradiţiilor, sugerată de sare — simbol al incoruptibilităţii, permanenţei şi înţelepciunii.

Între toate acestea, cea mai importantă este dimensiunea cuvântului pâine, adică tot ce poate fi mai material. Pe de o parte, este vorba de pâinea obişnuită cu care ne hrănim zilnic, pe de altă parte, de pâinea vieţii, despre care Mântuitorul zice: "Eu sunt pâinea vieţii, cine va gusta din Mine nu va flămânzi în veac". Pâinea semnifică jertfă a omului şi simbol al comuniunii eclesiale.

Darurile de pâine şi vin aduse de credincioşi pentru Sfânta Liturghie simbolizează însăşi fiinţa lor trupească şi sufletească pe care ei o aduc ca jertfă lui Dumnezeu, sub această formă. Spre deosebire de alte alimente care se consumă în starea lor naturală, neprelucrată, pâinea şi vinul sunt obţinute prin munca, strădania şi priceperea omului, deci prin efort şi cheltuială de energie. Înainte de a fi sfinţite la slujba Sfintei Liturghii, ca daruri de jertfă, ele sunt, să zicem aşa, deja sfinţite prin truda şi sudoarea omului, ceea ce le dă o valoare deosebită ca materie de jertfă. Pe de altă parte, pâinea, făcută din atâtea boabe de grâu strânse laolaltă, ca şi vinul rezultat din zdrobirea în acelaşi teasc a atâtea ciorchine şi boabe de struguri, simbolizează unitatea sau comuniunea spirituală care leagă între ei pe toţi membrii, făcând toţi un singur trup.

Din punct de vedere al simbolisticii pâinea reprezintă elementele primordiale: pământul (recolta este rodul său), apa, focul. Aşadar pâinea nu este doar alimentul atât de necesar, pomenirea sa în rugăciune întruchipând şi hrana spirituală. Dacă la nuntă colacul miresei este un însemn al belşugului, fertilităţii, norocului în viaţă, în ritualurile trecerii, la ursitori şi pomană, azimele, din aluat nedospit unse cu miere au rolul îmbunării, îndulcirii trecerii prin viaţă a omului şi a spiritului către cealaltă lume.

Pâinea, străvechi simbol al vieţii, şi sarea, „mama lui Dumnezeu“, cum este denumită în zicerile din popor, au constituit, pentru români, două elemente cu caracter sacru. Poate cel mai cunoscut ritual în care sunt incluse ambele rămâne cel al întâmpinării oaspeţilor cu pâine şi sare, în semn de dragoste, bunătate şi omenie.

Luând diferite forme, pâinea îl însoţeşte pe om de-a lungul vieţii, în momentele de bucurie, dar  şi la necaz. Iar acest lucru este vizibil şi astăzi în comunităţile tradiţionale, în diverse momente de peste an.

Pâinea este considerată o fiinţă vie. Ciclul vegetal al bobului de grâu trimite cu gândul la moarte – resurecţie, stabilind anumite punţi de trecere între ciclul vegetal al grâului - forma sa finită, pâinea, şi ciclul vieţii umane. Ca urmare, de la leagăn la mormânt şi de-a lungul întregului calendar, care marchează şi reperele ciclului de viaţă vegetală, riturile utilizează pâinea ca metaforă a fiinţei umane şi a fertilităţii.

Painea se refera în mod tradiţional la viaţa activă, iar vinul la cea contemplativă, pâinea la micile mistere, iar vinul la marile mistere. Miracolul inmulţirii pâinilor are un caracter cantitativ, iar transformarea apei în vin , de la nunta din Cana Galileii are un caracter calitativ.

Din punct de vedere simbolic , regăsim două aspecte, unul referitor la puterea transformatoare a pâinii  ce conduce la evoluţie spirituală,  dar şi un aspect sacrificial,  privind păinea ca jertfă daruită lui Dumnezeu.

Corpul este locul originar unde se înscrie separaţia dintre afară şi înăuntru (exo şi eso-teric). Comunicarea corpului cu exteriorul se face în două moduri: în raport cu trupul, omul e dependent de exterior prin hrană; al doilea corp al omului este un ”corp al milei” pe care îl primim prin hrană (”Dă-ne nouă pâinea noastră cea de toate zilele”). Locul in care ingeram painea  este gura. Când omul dă  ceva din interioritatea sa, locul de comunicare este acelaşi, prin cuvânt.

Dacă un corp primeşte pietre în loc de pâine, activitatea lui moare. La fel se întâmplă şi în cazul sufletului: respectul, stima, devotamentul sunt substanţe hrănitoare ce asigură sănătatea şi puterea activităţilor lui în general şi a cunoaşterii în special. Pe când dispreţul, antipatia şi denigrarea paralizează şi distrug forţa cunoaşterii.

Vă îmbrăţişez  şi fie ca divinul să ne hrănească cu pâinea vieţii şi să ne astâmpere setea de cunoaştere cu apa cea vie! Iar noi să ne hrănim unii pe alţii cu iubirea de oameni!