Legenda lui Hiram

Se spune ca regele Tyrului l-a trimis pe renumitul meseriaş Hiram, în calitate de Mare Arhitect, la curtea regelui Solomon, cu scopul de a conduce înaltarea unui templu dedicat lui Dumnezeu de catre regele iudeilor. Hiram avea în subordinea lui 300 000 lucrători veniţi din toate ţările Pamântului, fiecare vorbind limba sa proprie. Aceşti lucrători au fost împărţiţi după cât de multă meserie ştiau în urmatoarele categorii: Ucenic, Calfă, şi Maestru. Evident, Maestru Maestrilor, Marele Arhitect al Templului lui Solomon era Hiram.

Hiram Abif era un maestru în deplinul înţeles al acestui termen: priceput şi talentat în săvarşirea oricăror lucrări in piatră, în lemn şi în aramă,  în argint şi în aur, în vopseluri şi în şlefuirea pietrei etc. Stăpânea misterele Geometriei sacre şi arcanele Artei Regale, cunoştea rezistenţa materialelor de construcţie, mânuia cu abilitate Compasul şi Echerul, firul cu plumb, mistria şi rigla de nivel, ciocanul şi dalta, barda şi rindeaua. Deţinea secretele echilibrului spaţial,  ale secţiunii de aur, rostul pietrei unghiulare, armonia formelor şi taina raportului dintre foc şi metal, dintre lumină şi umbră. Dar ştia, totodată, să pătrundă şi în misterele sufletului omenesc, cunoştea puterea magică a cuvântului.

În zilele de plată, ucenicii se grupau în spatele coloanei Jakin a templului, calfele lânga coloana Boaz, iar maeştrii în camera din mijloc. Trei calfe vroiau să obţina gradul de maestru deşi nu deţineau cunoştinţele necesare. Ştiind că Hiram avea obiceiul de a vizita la prânz lucrările efectuate, cei trei l-au aşteptat la câte o poartă a templului cerându-i deconspirarea parolei de Maestru. Refuzaţi, l-au lovit şi omorât pe Hiram cu uneltele lor: rigla, cleştele (compasul) şi ciocanul de lemn (maiul), devenite apoi simboluri în Franc-Masonerie: rigla reprezinta precizia în execuţie, compasul - corectitudinea tranşantă în acţiune, iar ciocanul de lemn - voinţa aplicată.

Locurile în care Hiram a fost lovit au căpătat şi ele o valoare simbolică pentru masoni: gâtul - sediul vieţii materiale, inima - sediul sufletului şi fruntea - sediul inteligenţei. Hiram a fost asasinat de cele trei calfe ce reprezintă pericolele care ameninţă progresul uman: Ignoranţa, Invidia  si Fanatismul.

Trupul celui ucis a fost înhumat într-o movilă solitară de pamânt din Libanul de azi, iar pe mormânt i s-a pus o tijă de acaccia, arbore sacru la egipteni, ce simbolizeaza Inocenţa, Reînnoirea si Metamorfoza.

Principala căutare iniţiatică a masonilor vizează recuperarea ,,cuvântului pierdut", adică a parolei de meşter pe care Hiram refuzase s-o divulge. Acest cuvânt s-ar fi pierdut odată cu dispariţia Marelui Maestru al Templului. Astfel, mitul susţine că trei meşteri au plecat în căutarea lui Hiram şi i-au descoperit mormântul, datorită ramurii de acacia. Hiram Abif este considerat Maestrul fondator al Masoneriei antice; fiind şi primul Mare Maestru  al francmasonilor. Ritualul Masoneriei Universale  a facut din viaţa si moartea lui Hiram Abif o dramă simbolică, în ceremonia de iniţiere în gradul al treilea – Maestrul Mason – candidatul fiind identificat cu Hiram Abif, iar viaţa şi moartea lui se transformă în mit iniţiatic.

Ce se înţelege , însă , dincolo de această legendă? La care templu se  referă povestirea? La un templu care este încă incomplet şi neterminat, la un templu pe care nimeni nu-l poate construi cu mâinile. Este acel templu ale carui materiale de construcţie sunt doar tipuri şi simboluri. Materialul pentru acest templu sfânt îl reprezintă sufletele oamenilor şi totodată pietrele vii, ca şi artizanii şi lucrătorii la această lucrare divină.

Dar, în timpul construcţiei acestui templu ideal, ceva s-a întâmplat, ceva care a distrus planul şi a întârziat lucrările pe o perioadă nedefinită. Aceasta a fost Căderea Omului, conspiraţia calfelor.

În Cartea Genezei acelaşi subiect este relatat sub forma alegorică a lui Adam şi a Evei. După cum se ştie, ei au fost creaţi să fie perfecţi şi fericiţi, dar planul Creatorului a fost anulat din cauza neascultării. Păcatul lor corespunde exact celui săvârşit de conspiratorii noştri constructori. Lor li s-a interzis să mănânce din Pomul Cunoaşterii, iar în limbaj masonic ei aveau obligaţia de a nu încerca să smulgă secretele unui grad superior, pe care ei nu-l atinseseră.

Iar construcţia este amânată până când timpul şi împrejurările pe care noi le vom crea, ne vor înapoia secretele pierdute ale naturii noastre şi ale ţelului divin din noi.Tragedia lui Hiram Abif nu este povestea uciderii unui om oarecare, a unui individ. Ea este parabola unei pierderi cosmice universale, alegoria eşuării unui plan divin. Noi nu ne confruntăm cu vreo calamitate care se produce în timpul înălţării unei construcţii într-un oraş răsăritean, ci cu dezastrul moral al întregii omeniri. Hiram este ucis, cu alte cuvinte , facultatea înţelepciunii luminate este îndepărtată de la noi. Din cauza acestui dezastru, lumea de acum este o lume a imperfecţiunii cunoaşterii, a capacităţilor limitate, a unei fericiri efemere, a unui efort veşnic, a morţii şi a nenumaratelor dureri şi amărăciuni.

Templul naturii noastre umane nu este terminat, iar noi nu ştim cum să-l terminăm. Lipsa planurilor şi a schiţelor, prin care să punem în ordine viaţa noastră individuală şi socială, ne arată tuturor că o uriaşă calamitate s-a abătut aspura neamului omenesc. Absenţa unui principiu clar şi călăuzitor în viaţa oamenilor ne aminteşte de confuzia totală în care cădem în absenţa acelei Inţelepciuni Supreme, personificată de Hiram şi care face ca orice minte care reflectează asupra acestei probleme, să atribuie această catastrofă fatală dispariţiei lui misterioase.

Noi tânjim cu toţii după acea lumină şi înţelepciune care au dispărut pentru noi. Asemenea ucenicilor care caută trupul lui Hiram, tot aşa şi noi, pe alte căi, căutam ceea ce s-a pierdut.  Mulţi dintre noi nu descoperă nimic important toata viaţa. Noi căutam toate acestea în plăcere, în muncă, în orice alte ocupaţii ale vieţii noastre. Căutăm rezolvarea acestei probleme în preocupări intelectuale, în religie, în Masonerie, iar cei ce caută mai intens, mai adânc, sunt cei pe care această pierdere îi afectează în cea mai mare masură, şi îi face să strige: ” Învăţătorul este căzut la pământ”  sau aşa cum stă scris în Scripturile creştine, „Ei L-au luat pe Domnul meu, şi nu ştiu unde L-au pus”.

Hiram Abif a fost ucis. Lumina strălucitoare şi înţelepciunea destinate călăuzirii şi iluminării omenirii sunt pierdute pentru noi. Toată flacăra luminii şi cunoaşterea perfectă, care urmau să fie ale noastre, dispar pentru neamul omenesc, dar în Providenţa Divină încă ne mai rămane o lumină care pâlpâie în Est. Într-o lume a întunericului, din care parcă soarele a dispărut,  noi mai posedăm  încă cele cinci simţuri şi facultăţile  noastre raţionale cu care putem gândi,  şi acestea ne oferă  secrete surogat care trebuie să ne împlinească inainte de a le căpăta pe cele autentice.

Dar unde este îngropat Hiram? Oare unde se află acest mormânt? Poate fi el localizat? Mormântul lui Hiram suntem noi înşine. Fiecare dintre noi este asemenea unui mormânt în care este îngropat Maestrul ucis. În centrul nostru, mai adânc decât poate tăia un bisturiu sau decât ar putea pătrunde orice cercetare, zace îngropat principiul vital şi nemuritor, raza de lumină care pâlpâie şi care ne face legătura cu centrul  Divin al întregii vieţi; această lumină nu se stinge niciodată cu totul, oricât de neorânduite şi imperfecte ar fi vieţile noastre.

Noi suntem mormântul Maestrului. Lumina conducătoare pierdută este îngropată în centrul nostru.  Atunci , ce este acest „Centru”,  prin a cărui renaştere putem spera să  obţinem secretele naturii noastre pierdute? Noi putem medita asupra acestor lucruri cu ajutorul analogiilor.  Asa cum Viaţa şi Voinţa Divină  reprezintă centrul întregului univers şi îl conduce,  aşa cum soarele este centrul dătător de viaţă al sistemului nostru solar, controlând şi dând viaţă planetelor ce se rotesc în jurul lui, tot astfel,  în centrul tainic al vieţii omului luat ca individ, există un principiu vital, nemuritor, spiritul şi voinţa spirituală a omului. Aceasta este facultatea graţie căreia, atunci când o descoperim , nu putem greşi.

Una din lectiile moralizatoare oferite de legenda lui Hiram Abif este aceea a credinţei si consecvenţei în propriile idealuri înalte. Gradul de Maestru este gradul suprem al Lojilor Albastre, reprezentând summum-ul tuturor învãtãturilor acumulate de candidat pe parcursul ceremoniilor gradelor precedente. Acest grad reprezintã sublimul Francmasoneriei Simbolice; dacã se învatã numai faptul cã viata, moartea si pasajul la gradul de Maestru sunt elemente ale unei simple drame, având ca scop propovãduirea fidelitãtii, a credintei si a fortei de caracter, atunci totul nu este decât o simplã lectie de moralã, si nu asta înseamnã adevãrata Luminã. Va continua el sã trãiascã dupa moarte? este de fapt întrebarea la care încearcã sã dea rãspuns ritualul acestui Grad, prin cercetarea amãnuntitã a naturii umane. Nu propovãduiește un crez, o dogmã, doctrinã sau religie ci aratã doar cã existã nemurirea. Responsabilitatea constantã a unui Maestru Mason este aceea de a pãstra nepãtatã reputatia Frãtiei, în primul rând prin comportamentul sãu ireproșabil, care îl va recompensa cu stimã și încredere din partea celorlalți.

Vă îmbrăţişez  şi fie ca Dumnezeu  să ne arate drumul catre propriul nostru Centru!