Poveste cu mâini

O poveste adevarata, ca si cum ar exista si povesti neadevarate sau mai putin adevarate.

De fapt, adevarul despre sufletele noastre se rosteste pe sine în foarte multe feluri si toate devin povesti mai devreme sau mai târziu.

Se spune ca în Nurnberg traiau doi prieteni cum nu se mai vazuse - mai ales în timpurile acelea întunecate de la sfârsitul secolului al XV-lea. Pe vremea aceea, când spiritul uman dadea semne ca vrea sa se rupa cu orice pret de habotnicia impusa de o biserica menita mai mult sa dezbine decât sa uneasca, prietenia era o forma prin care sufletele asemenea se sustineau întru desavârsire. Cei doi prieteni aveau amândoi 16 ani si amândoi primisera un har deosebit de la Dumnezeu: harul de a surprinde prin taina desenului atât viata, cât si moartea, atât vazutul, cât si nevazutul. Tinerii erau dornici sa învete si sa se împlineasca în arta. Visau cu ardoare sa ajunga chiar ca idolul lor, Leonardo DaVinci, si pentru asta erau gata sa faca totul. Dar visul lor era departe de a se putea împlini cu usurinta, caci erau tare saraci - pe cât de mare le era harul, pe atât de mici le erau avutiile pamântesti. Într-o seara, pe când erau amândoi în atelierul pe care îl împarteau frateste, unul din ei spuse, privind la doua gravuri abia terminate.

- Frate, noi trebuie sa mai învatam. Gravura pecare am facut-o eu acum nu este perfecta, mai am multe de adaugat talentului meu. Gravura ta, în schimb, este mult mai aproape de perfectiune. Talentul tau este copt, asa ca mi-a venit o idee. Eu voi munci si voi accepta orice comanda, voi face mobila, voi sculpta pietre funerare, voi picta portrete, orice. Asa voi strânge banii necesari ca tu sa mergi la scoala în Italia pentru a-ti desavârsi arta. Apoi te vei întoarce si ma vei ajuta si pe mine sa merg la scoala.

- Dar nu pot sa încuviintez asa ceva, zise celalalt. Nu ne-am despartit niciodata pâna acum si a fost bine. De ce vrei acum sa facem asta? Amândoi avem talent si amândoi avem dorinta apriga de a merge la scoala. Sacrificiul tau ma onoreaza si ma face sa îti cer sa mergi tu primul la scoala.

- Nu, Albrecht, vei merge tu primul, fiindca esti mai talentat si vei avea nevoie de mai putin timp pentru a-ti însusi noile cunostinte. Eu am foarte multe de învatat, iar tu ai munci o viata pâna as termina eu scoala. Asa ca voi munci eu, pâna când tu vei fi cunoscut. Asa e mai usor pentru amândoi.

Tânarul pe nume Albrecht a fost coplesit de nobletea gestului prietenului sau, mai ales ca stia ca talentul amândurora era egal. Asa ca a acceptat plin de recunostinta si a plecat la scoala. Pretul studiilor lui a fost însa foarte mare. Prietenul lui a acceptat muncile cele mai de jos pentru a strânge banii de care Albrecht avea nevoie la scoala. Timpul a trecut si, dupa sapte ani de munca grea si de o parte si de alta, Albrecht se întoarse la prietenul lui cu foarte multi bani si cu dorinta sincera de a-l ajuta sa mearga la scoala, ca sa aiba si el o viata împlinita si îmbelsugata. Era seara când s-a întors. S-a apropiat de casa cea saracacioasa si mai întâi privi pe fereastra, ca sa vada cum mai arata prietenul lui. Acesta se ruga în genunchi în fata unei lumânari ieftine. Îngenunchease pe podeaua rece si rostea rugaciune dupa rugaciune, cu glas cald. La lumina tremurânda a lumânarii, Albrecht vazu mâinile prietenului sau si înmarmuri. Erau doua mâini noduroase, muncite, scrise cu multe rani si lovituri, mâini de apostol întru ale desavârsirii aproapelui. Îsi dadu seama cu nemasurata tristete caprietenul lui nu mai putea merge la scoala cu mâinile acelea jertfite, ca nu va mai putea tine penelul cu finetea necesara unor tablouri, si nici instrumentele de gravura nu vor mai putea fi mânuite cu usurinta, caci mâinile tremurau în rugaciune de atâtia ani de munca... Astepta pâna ce prietenul lui îsi termina rugaciunea si batu la usa. Usa se deschise larg, iar prietenul lui se bucura peste masura de revedere.

- Acum vei merge tu la scoala, zise Albrecht, si vei duce o viata fara griji. Este rândul tau. Prietenul lui nu zise nimic, doar îsi privi în liniste mâinile muncite.

- Dragul meu, mâinile acestea nu mai pot tine penelul, dar te pot îmbratisa cu bucurie. Îti multumesc ca te-ai întors si, mai ales, ca ai devenit cel care esti acum. Eu nu mai pot merge la scoala. Însa sunt multumit, fiindca mi-am gasit rostul în fiecare lucru ce mi-a iesit din mâini cu voia lui Dumnezeu. Albrecht îi ceru încuviintarea prietenului sau de a-i desena mâinile asa cum le vazuse în rugaciune. Asa s-au nascut "Mâinile de apostol" de Albrecht Durer.

 

Fie sa gasesti mereu în jurul tau prieteni! Fie ca orice gest facut pentru ei sa fie însotit de gândul ca uneori pentru ca unii sa se desavârseasca, altii trebuie sa se jertfeasca - jertfa însotita de rugaciune e binecuvântata si aduce bucurie. Iar amintindu-ti de mâinile muncite împreunate în rugaciune, fie sa poti primi smerit gesturile de iubire pe care prietenii tai le fac pentru tine!