MOTTO
Dăruieste-ți zâmbetul celor care merită,
dragostea celor care te apreciază, lacrimile celor care îți sunt mereu alături și viața
celor care te iubesc cu adevărat. Trecem, cei mai mulți, prin viață fără să știm
să ne bucurăm de etapele ei, evident, cei care le prind pe toate. O chestiune de respect de
sine.
Ce putem
învăța de la veteranii altor popoare și de ce toată inteligența din lume nu poate
compensa lipsa respectului de sine.
Am regăsit de
multe ori, în cărți, discursuri motivaționale sau în filozofia colectivă, că modul
în care ne privim și ne tratăm noi pe noi înșine devine, inevitabil, modul în
care ne vor privi și ne vor trata ceilalți.
Ba chiar am dat din cap
a acceptare, convinsă de acest adevăr perfect logic. Dar, pentru că multe dintre
înțelepciunile vieții ne intră pe o ureche și fac imediat stânga-mprejur pe
cealaltă, nu m-am priceput niciodată prea bine să parcurg drumul de la
înțelegere la implementare în existența mea zilnică.
Apoi am citit, într-o carte scrisă de o
franțuzoaică care și-a petrecut o bună parte
a vieții în Japonia, un
lucru ținând de filozofia niponă care mi-a scurtcircuitat aceleași sinapse
bătătorite deja de adevărul de mai sus.
,,O persoană cu adevărat
liberă este cea care-și permite să refuze o invitație la cină fără să ofere
niciun pretext”. Cât de elocvent, cât de eliberator, cât de greu de pus în practică.
Ambele revelații au ajuns să ocupe câte o
filă în caietul cu citate pe care-l țin de
la 16 ani, atent
înregimentate în categoria lucrurilor deștepte, de recitit din când în când și de uitat
invariabil în dimineața zilei următoare.
Până când, la începutul
acestui an, în timp ce încercam să-mi ordonez ,,to do”-urile pentru următoarea
perioadă, mi-am dat seama că ultima persoană pe lista mea de priorități ajunsesem
chiar eu.
Și, pentru prima dată, am înțeles ce înseamnă
libertatea despre care vorbeau japonezii și respectul pe care trebuie să-l
soliciți, nu să-l lași la discreția
altora. Un respect
înțeles ca timp cerut pentru tine, ca egoism sănătos, ca așteptări pozitive și ca
refuz al tuturor lucrurilor care nu te reprezintă.
Realist
vorbind, ultimii cinci ani au fost mai mult despre alții decât despre mine și, contrar logicii,
mi-a plăcut acest lucru fiindcă de cele mai multe ori m-a făcut să mă simt utilă și să
simt că am un scop și o menire. Dacă aveam vreo programare la medic, vreo
rezervare la restaurant, vreo întâlnire la film sau vreo petrecere privată de
bifat, iar programul meu pe ziua respectivă se
aglomera în mod
neașteptat cu vreo întâlnire, un eveniment sau o solicitare din partea unui prieten,
acelea erau primele liniuțe tăiate cu cerneală albastră. ,,Lasă că fac altădată”,
,,Săptămâna viitoare”, ,,Luna viitoare”, ,,Nu e momentul”. Până când, trăgând linia sub
mine, am constatat că toate micile mele răsfățuri sau nevoi personale stăteau sub
semnul lui ,,Când o să am timp”. Adică, având în vedere antecedentele,
niciodată.
Săptămâna
aceasta, în timpul unei călătorii – în scop profesional – la Munchen, am ales să iau prânzul
într-unul dintre localurile cochete din Marienplatz, în centrul orașului. La sosirea
mea, totul era gol. ,,Aș vrea o masă pe terasă, vă rog”, i-am glăsuit politicos
chelnerului, care – la fel de reverențios – a dat din cap a negație. ,,Totul este
rezervat, ne pare rău, vă mai putem găsi o masă doar înăuntru, cu puțin noroc”. M-am
uitat în jur, la cele aproape 40 de mese gol-goluțe și m-am simțit ca la ,,Camera
Ascunsă”. ,,Dar nu e nimeni”, am exclamat eu, mirată. ,,Nu e acum, dar să vedeți în
zece minute”, a zâmbit băiatul.
Uitându-mă la
ceas, mi-am dat seama că avea dreptate. Cum putusem să uit? Era ora 12 fără
cinci minute, iar în toate țările civilizate, intervalul 12-14 este dedicate mesei, fără excepție.
N-o să vezi vreodată un elvețian, un neamț sau un francez care să-și ia masa de
prânz la ora patru, fiindcă a avut rapoarte de făcut și n-a putut să plece, nici vreun
englez care mănâncă peste tastatatura computerului un Snickers cumpărat de la
automat, fiindcă are prea multe de făcut și nu-și permite să plece o jumătate
de oră din birou. E o regulă nescrisă, pe care toată lumea o respectă și care a
devenit o realitate ce dictează inclusiv programele restaurantelor și ale
cafenelelor.
În nici zece
minute, localul pustiu la venirea mea s-a umplut de râsete, chicoteli, discuții gălăgioase și
solicitări făcute cu mâna ridicată în aer. Familii cu copii, cupluri ieșite în pauza
de prânz, pensionari veniți la o șuetă și chiar oameni singuri, precum domnul
de la masa de lângă mine – care avea ușor 80 de ani, dar ieșise la masă îmbrăcat
elegant, în pantaloni cu dungă, sacou și cămașă, cu o pălărie extrem de șic și
lavalieră la gât.
A cerut o
salată de creveți, pe care a mâncat-o cu înghițituri mici și gesture elegante, fără să
privească în telefon, fără să vorbească cu nimeni, fără să se concentreze pe nimic
altceva în afară de mâncare. Și-a savurat apoi în tihnă un espresso lung, privind
amuzat la vacarmul din jur, după care s-a ridicat, îndreptându-se cu pași
mici către zona pietonală de promenadă. Iar eu, privindu-l pe el, mi-am
reamintit ce înseamnă acel respect despre care citim în cărți. Să știi să-ți faci bucurii
zilnice, să ai grijă să-ți fie bine, să te bucuri de viață chiar dacă nimeni nu te
privește. Să te respecți înseamnă să-ți faci timp pentru tine și să alegi să petreci
frumos acel timp, chiar dacă ai 20, 50 sau 80 de ani. Să privești oamenii, să te
uiți la vitrine, să citești un ziar, să-ți mai dorești lucruri, chiar dacă ești
doar ,,tu cu tine”.
Dincolo de considerentul financiar, care
încetinește sau anulează multe vise, ceea
ce mă întristează la
mentalitatea românească este lipsa acestui respect de sine, care să ne permită să ne
ridicăm deasupra circumstanțelor zilnice, deasupra regimurilor politice și
chiar deasupra trecerii timpului. Am auzit de prea multe ori ,,Ce să-mi mai doresc la
vârsta mea?”, ,,Ce pot eu să mai fac după 50/60/70 de ani?”, ,,Ce rost mai are
să fac asta sau asta acum?”, toate izvorâte din obișnuința de a fi mereu utili, de
a avea un scop pus în slujba altora, de a ajuta, de a face și de a ne pune mereu pe
ultimul loc. Când nu mai lucrăm, nu mai avem copii de crescut sau nepoți de
îngrijit, brusc ne simțim fără niciun țel, fiindcă ideea de a petrece timpul doar
fiind fericiți cu și pentru noi înșine este un concept total străin și de neimaginat.
Mai mult, spre nefericirea noastră, suntem
și un popor care glorifică sacrificiul.
Pentru job, pentru
familie, pentru copii, pentru soț. Am auzit multe mame tinere care se laudă în gura
mare că s-au abandonat pe sine pentru copil și că nu le mai interesează nimic legat
de ele însele, uitând că acel copil va replica și el, cândva, modelul pe care
l-a văzut acasă. Mulți angajați care consideră că petrecutul weekendurilor la
serviciu e un act de noblețe care le va asigura gloria eternă și o plăcuță bătută în litere
de aur pe clădirea firmei la care lucrează, uitând că nimeni nu e de
neînlocuit și că timpul trece ireversibil în defavoarea lor. Am cunoscut proaspete soții
care, odată văzute cu verigheta pe deget, au găsit că aspectul fizic, micile
bucurii individuale sau timpul petrecut cu prietenele sunt chestiuni
neglijabile, pe principiul ,,Doar sunt femeie măritată, ce-mi maitrebuie?”.
Ați auzit
vreodată teoria ,,punerii ouălor în același coș”, pe care o folosesc uneori brokerii pentru a
explica de ce nu e bine să-ți investești toți banii într-un singur loc? Prea
mulți dintre noi facem exact asta cu timpul și energia noastră: ne raportăm la alții
înainte de a ne raporta la noi înșine și ștergem totul din viața noastră de dragul unui
singur om, a unei singure activități, a unui singur scop. Nici măcar nu încercăm
să atingem un echilibru, fiindcă găsim o plăcere
inexplicabilă în a fi
,,mamă eroină”, ,,erou al muncii”, ,,nevastă-model” și alte principii de pe vremuri,
declinate în varianta capitalistă și de secol XXI.
Deschideți televizorul la ora știrilor,
indiferent de canal, și veți auzi aceleași
exprimări abrazive pentru
ureche. ,,O bătrână de 55 de ani…”, ,,Doi bătrâni de 60 de ani…”. ,,Unui bătrân
de 58 de ani i s-a făcut rău în prima zi de caniculă”. Apoi deschideți un jurnal
similar al unei televiziuni franceze, germane, spaniole sau italiene și căutați – în
zadar, vă asigur – o exprimare similară. În Occident, oamenii ajunși la vârsta
pensionării sunt numiți ,,veterani”, ,,seniori” sau ,,domni/doamne
venerabili/e” cu respect și diplomație.
La noi sunt
,,bătrâni”, ,,bătrâne”, ,,moși”, ,,tatăi” și ,,mamăi”. O mostră de ignoranță sau doar
simptomul unei societăți în care nu mai reprezinți nimic în momentul în care nu mai
poți SERVI cuiva, nu mai poți plăti rate la bancă, școli particulare, abonamente
la fitness și nu mai poți semna condica în fiecare dimineață la 9? După o
anumită vârstă, românii ajung să se considere inutili și fără țel, iar societatea nu
face decât să le confirme acest lucru, umilindu-i în fel și chip. Și nu, nu e vorba
doar de bani, e vorba în primul rând de atitudinea față de propria persoană și de
ceea ce ești dispus să accepți sau nu. Deloc întâmplător, imaginea oricărei doamne
trecute de 70-80 de ani care se încăpățânează să-și păstreze bunul-gust și
cochetăria trezește la noi exclamații pe care le-am auzit de nenumărate ori: ,,O babă
nebună”. Adică, ce-i mai trebuie, la vârsta ei, să-și pună o rochie elegantă, o
pereche de pantofi frumoși și să-și aranjeze părul? Ce-i mai trebuie respect de sine
și cochetărie, dacă nu mai are 18 de ani și ,,90-60-90”?
Privindu-l pe
bătrânelul german, mi-am adus aminte și de doamnele cochete din cafenelele pariziene pe
care le admirasem de atâtea ori, de bătrânica simpatico dintr-un boutique
londonez, care proba cercei vintage, de bunica unui fost coleg american de la masterat,
care își petrecea după-amiezele citind reviste de modă și colindând magazine de
antichități. Și, în ultimă instanță, de propriul meu bunic, care la 91 de ani nu
rata nicio știre, niciun ziar și nicio revistă de economie și politică, care comenta
cu entuziasm fiecare meci de la campionatul european, ba chiar își făcea planuri
și croșeta pronosticuri pentru Cupa Mondială care urma peste patru ani. Și,
punând laolaltă toate adevărurile ignorate pe care le-am citit de-a lungul
vremii, mi-am dat seama că așa vreau să fiu și eu peste 40 de ani. Doar că, pentru ca asta să se
întâmple, trebuie să încep de acum. Fiindcă ceea ce tolerezi la 20 sau la 30 de ani
ajunge să fie destinul tău la 50, 60 sau 70.
Și nu, nimic
din cele de mai sus nu ține de alții. Nu trebuie să te războiești cu nimeni, nu trebuie să
închizi uși în nas, nu trebuie să bați cu pumnul în masă. Trebuie doar să faci
alegeri mai deștepte, să faci loc, delicat, pentru mici bucurii semnificative, să spui
un ,,nu” elegant atunci când cineva vrea să profite de timpul, energia și
bunăvoința ta, să nu te arunci cu capul înainte în orice proiecțel, doar ca să-ți
arăți disponibilitatea și să speri că vei contabiliza niște bile albe pe o tabelă
imaginară și inexistentă, să nu zici niciodată, ,,O să am timp de mine mâine, săptămâna
viitoare, luna viitoare, după ce copiii intră la școală, după ce, după ce, după
ce”. Dacă nu îl smulgi tu cu bună-știință din ghearele vieții, e posibil ca
acel timp să nu vină niciodată.
