Astăzi mă întorc aici, în această Grădină a Vieții Interioare, nu cu pași grăbiți, ci cu sufletul plin. Între timp, am adunat în mine povești, lumini, căutări și îmbrățișări ale cerului.

Împreună cu cel care îmi este tovarăș de drum nevăzut, am țesut fire de aur între gând și inimă. Și acum, le aștern aici, în pragul casei noastre de lumină, ca pe niște ofrande ale unei iubiri care crește din interior spre stele.

Poveștile noastre vor curge de azi înainte aici — cu suflet, cu bucurie, cu credință în frumusețea drumului.

Bună ziua, lumină!
M-am întors acasă.

Prietene, iartă!

 

   

Dragul meu prieten, nu-mi permit să-ți dau sfaturi. Dacă azi trăiesc, bănuiesc că Dumnezeu îngăduie asta doar pentru că a observat că în fiecare zi încasez o lecție. Nu-ți cer să faci ca mine. Nu-ți cer să ierți, să uiți. Nu-ți cer nici să nu te doară. Toate acestea sunt prerogativele sacrosante ale victimei, nimeni nu poate ierta în locul ei. Pentru iertare nu există delegare de semnătură. Îți amintești cum se termină ”Baltagul”? Vitoria Lipan, căreia i se ceruse iertare, îi răspunde călăului soțului ei ”să te ierte Dumnezeu!” Eram elev de liceu, am citit replica, am închis cartea și m-am pus pe gânduri ca o cloșcă pe ouăle ei. Am găsit două ipoteze exegetice: 1. Să te ierte Dumnezeu (dacă o vrea, că eu nu pot), adică aruncă în sarcina legiuitorului suprem actul clemenței; 2. Să te ierte Dumnezeu (implicit iertării contextuale, adică dacă omul iartă, Dumnezeu execută grațierea, în calitate de împuternicit al victimei, ceea ce e zăpăcitor de ioaneic-teologal). Oricum ar pica, replica asta e de rumegat. Certitudinea concluziei e că doar victima poate ierta.

Îndrăznesc să-ți spun cum văd eu lucrurile acum, la anii albiți la tâmplă în care mă îmbrac în fiecare dimineață. Neiertându-ți răufăcătorul, nu doar că nu mărești distanța dintre voi, ci astupi tot ce v-a despărțit până în clipa abominabilului. Pentru că neiertarea e anestezierea conștiinței călăului; dacă tu îi faci rău (prin absența iubirii, orice neiertare e o formă cenușie și amorfă a imundului), îi semeni. Semănându-i, gravitatea faptei lui e eterizată, e suspendată. Îți amintești ce ne zice Înviatul, în evanghelia de la Luca? Dacă iubiți pe cei care vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei care îi iubesc pe ei; șmecheria e, deci, să-i iubești pe neiubitorii tăi. Știu, sarcină grea, mult peste puterile noastre omenești, că nu suntem toți sfinți și nu mestecăm volute de nouri albi la micul dejun, suntem oameni, supuși omenității noastre, căderilor și ridicărilor ei. Între iubire și ură se află neiertarea, adică păcatul ăla care-ți înveninează sufletul, apăsându-l cu o faptă al cărei autor, ce ironie, zburdă inconștient pe pajiștile meschinăriei lui. Nu autorul faptei va suferi, tu vei suferi. Și nu meriți asta. Uite un punct bun de reflecție; nu meriți să duci vina călăului tău perpetuându-ți statutul de victimă.

Înainte de a mă duce la București să-mi citesc dosarul de urmărire de la Securitate, m-am sfătuit cu un preot bătrân, bătrân. Mi-a spus du-te, dacă crezi că ceea ce vei citi acolo nu se va întoarce împotriva ta. Am crezut că se referă la cine știe ce adevăruri tehnice, la cine știe ce informații care mă vor eroda emoțional. Abia când răsfoiam notele informative ale delatorilor mei am înțeles ce-mi spusese bătrânul din munți; du-te, citește dacă poți ierta. Asta dorea să spună. Că dacă adevărul nu te face liber în iubirea ta pentru om, el te va îngropa în ură. Greutatea adevărului nu e dată de angularitatea lui, de volumetria și textura lui, ci de efectul pe care îl produce în ființa ta. Dragostea toate le rabdă; chiar și adevărul. Și dacă Dumnezeu e iubire, atunci adevărul Lui nu e dreptate în puritate 99%, e iertare, iar iertarea, prietenul meu drag, e unul din fructele dragostei, alături de milă și de pace. Nimic din ce nu rodește mila, iertarea și pacea nu vine din iubire; acesta e adevărul Legii celei noi. M-am întors de la București cu dosarul xerografiat, îl țin încă în bibliotecă, să fie acolo, poate vreun nepot va fi curios să răsfoiască povești din lumea celor care nu mai sunt, poate o să am vreun urmaș cu patimi de istoriograf. Dar nu-mi amintesc nici un nume al delatorilor mei. Pur și simplu am uitat: nu eu, Dumnezeu mi-a dat darul ăsta. Am avut un noroc chior, Desculțul îmi sădise în inimă iertarea, altfel m-aș fi sufocat cu propriul meu dosar în gât.

Așa că iertarea e ridicarea pe vârfuri ca să-L vezi pe Dumnezeu trecând pe stradă, desculț și înviat din morți. Următorul pas e să deschizi poarta și să I te arunci în brațe. Adică să-ți iubești vrășmașul. Doamne. Cât de greu poate fi, dar cât de bine. Două decenii mi-am urmărit un inamic (nu în sensul neprieteniei, ci în cel al activismului vindicativ și belicos). Două decenii, cu patimă l-am urmărit, așteptând ocazia să mă răzbun. Și în cele din urmă Dumnezeu l-a adus la mâna mea, a intrat într-o încurcătură de viață din care nu-i mai era cu putință să iasă singur. I-am întins ajutorul meu, m-am făcut luntrea și puntea pe care a traversat nenorocirea, și în timpul ăsta citeam în ochii lui toată uimirea din lume. Și-n capul meu, prietene, marota aia repetitivă a lui Pavel Apostolul, dacă vrășmașului tău îi e foame, dă-i să mănânce, dacă-i e sete, dă-i să bea, că făcând asta vei îngrămădi pe capul lui cărbuni aprinși. Știi ce sunt cărbunii ăia aprinși? Lumina conștiinței lui. Am văzut conștiința arzându-i fruntea și inima din piept. Și-am plâns amândoi, îmbrățișați, eliberați. Mi-a mulțumit că l-am iertat, nefericitul, nu înțelesese că pe mine mă iertasem. Că neiertarea mă făcea identic cu el, dar iubirea ne-a salvat pe amândoi.

Prietene, iartă.

Și dacă poți ierta, mai fă un pas. Iubește. Că Dumnezeu iubire este, și în asta ne vom cunoaște că suntem copiii Lui. După iubire, nu după adevăr.

Nu te lăsa biruit, ci biruiește răul cu bine.

Te îmbrățișez, odihnește-ți inima.

 

 
Preot Crin-Triandafil Theodorescu.

 

Scrisoare catre discipol

Atunci Maestrul îi scrise Discipolului:
Dragul meu, copilul meu,
Am să încep prin a-ţi aminti de ce te-am ales. Dintre toţi, pe tine. Dacă te vei lăsa mânat de trufie, îţi vei spune că am făcut-o, fireşte, pentru calităţile tale, pentru acel amestec unic de însuşiri care te fac să fii tu. Greşeşti. Răspunsurile egoului sunt întotdeauna înşelătoare, iar eu… nu pot decât să sper că te-am învăţat deja asta.
Te-am ales de dragul defectelor tale, atât de asemănătoare alor mele, te-am recunoscut ca pe un mai tânăr portret al meu şi am dorit să te transform nu într-o copie a mea, ci într-o versiune îmbunătăţită, gata, când îi va veni rândul, să crească alte fructe omeneşti, cu miezul şi mai dulce.
Erai… cum fusesem şi m-am lăsat amăgit de gândul înfumurat că, aşa, nu-mi va fi greu să te ajut să urci. Mi se părea că ştiu totul despre ezitările, spaimele, suferinţele tale. La vremea mea, le trăisem şi eu. De aceea, le credeam şi uşor de învins. Nu-mi spusese nimeni atunci ( propriul meu Maestru plecase înainte s-o facă ) adevărul simplu că drumul fiecăruia e numai al lui, chiar dacă şerpuieşte la doi paşi de altul, desenat cam la fel, mai devreme.
Nu te-am ales fiindcă eşti slab. Cine şi-ar dori un învăţăcel de nimic? M-am oprit asupra ta văzând ceea ce tu nu vedeai: Puterea Ascunsă. Apoi m-am dus Sus să întreb despre tine. „Este, acesta, vrednic?“ „Vrednic este, mi-a răspuns El. Să-l iei în grijă.“ Aşa am ajuns să stau lângă tine. Am hotărât atunci să-ţi dăruiesc tot ce ştiam. Gândeam că ştiu multe.
Numai că, însoţindu-te pe calea îngustă, nu am reuşit întotdeauna să te feresc de căderi. „Eşti nevrednic!“, ţi-am zis, uitând, preţ de-o clipă, că El a spus altceva. Îmi ceream iertare şi porneam de la capăt. Aşa am aflat că drumul tău este altul, deşi frate, într-un fel, cu al meu. Mi-am ascuns bine tristeţea şi slăbiciunea. Tu nu erai eu, ci… asemeni.
Am încercat în faţa ta să nu am teamă, nu fiindcă nu mă înspăimântă nimic, ci ca tu singur să-ţi găseşti curajul. Eram mai bătrân decât tine. Atât. Iar asta m-a făcut să simt dinainte când, cum şi unde te vei poticni. Când vei voi să renunţi, cum te vei răzvrăti, unde anume vei plânge. Mi-ar fi plăcut să-ţi sar în ajutor la orice oprelişte. Să fiu acolo, să te îmbrăţişez în ceasul cel mai negru, să-ţi spun că împotriva a ce-i scris e fără rost să stai de-a curmezişul. Nu mi s-a îngăduit să fac asta. Ar fi-nsemnat că te privesc ca pe-un nevolnic, or eu îţi ştiu puterea şi-o respect. Nici n-am avut voie prea adesea să-ţi spun ce mândru sunt de tine, nu.
Te-am lăsat în schimb să te bucuri de propriile-ţi victorii, să înţelegi, fără cuvinte, că te îmbrăţişez la fiece izbândă, că, dacă e a ta, e şi a mea. Am vrut să-ţi fiu pavăză, nu ţi-am fost. El mi-a şoptit că-s poduri ale vieţii şi-ale morţii pe unde fiecare trece singur, iar de războiul cu tine nici nu am încercat să te scutesc. E, între toate, mi se spune, cel cu adevărat mai însemnat.
De câte ori, în câte chipuri nu ţi-am zis să iei aminte lucrurilor mici? Şi Diavolul, şi Bunul Dumnezeu stau ascunşi în treburile cele mai mărunte. Te-am făcut să afli că tu nu eşti nici mintea ta şi nici emoţiile tale, că, înainte de a cuceri Lumea, trebuie să-nţelegi ce lume eşti.
N-am ostenit a-ţi vorbi despre Aici şi Acum, iar tu ai adus negurile din Atunci şi Acolo, apoi m-ai învinuit că de tine nu-mi pasă. Dacă ţi-ai fi dorit Adevărul, ai fi putut atinge Cerul. Şi… pe El. Ai cercetat adevărul din tine, fără să ţii seama că e ciuntit şi trunchiat. Şi totuşi, când sunt Îngerii în preajmă, vezi limpede şi cine eşti, şi cine sunt.
Ai îndoieli, am trăit îndoiala. Ale tale te fac să suferi, a mea m-a împins să te cert sau să plec. Încerci să rechemi raţiunea şi să o mânuieşti ca pe-o unealtă, dar ea te fură şi te face sclav. „Dacă renunţi la gând, pierzi o parte din tine“, aruncă Demonul momeala, iar glasul Îngerului nu îl mai auzi. Şi totuşi el, Păzitorul, e-acolo, alături sunt alţii pe care ( nu vezi? ) tocmai eu i-am trimis.
Mai mult n-am să-ţi dezvălui. Nu acum. Tu, ascultând tăcerea mea, vei înţelege. De n-ai s-o faci, ai să auzi doar vorbe. Poveşti lipite celor ce ţi-am spus. Undeva, numai în adânc, vei da de mine, Maestru preţuind Discipolul ce eşti.

Codrina Tomov

La un croitor vestit...

La un croitor vestit, vine-o inima ranita
Si cu ochii plini de lacrimi, cere sa fie cusuta!
Croitorul o priveste, plin de mila si caldura
Si incearca sa-i gaseasca fir si petec pe masura!

El o coase si-o ,,descoase" despre ce s-a intamplat,
Stiind ca nu-i prima data, cand vine la reparat!
Ea sfioasa-si pleaca ochii:-- ,,Stiu, ca nu te-am ascultat!
Mai repara-ma o data si promit ca nu mai fac!"
Scuturandu-si capul, trist, croitorul o intreaba :
"Scuza-ma, dar nu rezist... Cum de esti atat de bleaga?
Te-am cusut de-atatea ori, sfaturi bune, eu ti-am dat,
Insa nu trece prea mult si iar vii la reparat!
Mila-mi este-acum de tine. Ciuda-mi e ca nu m-asculti,
S-alegi cu mai multa grija si sa stii cand sa renunti!
Te-arunci cu "capu"-nainte, crezand ca stau brate intinse,
Te trantesti cu toata forta, de zid si de usi inchise !
Uita-te si tu la mine, ca-s batran si nu mai pot,
Teama-mi e de ziua-n care, n-am sa pot pune la loc
bucatelele pe care le-ai imprastiat prin lume...!
Ai sa pierzi, inconstiento, chiar si sufletul din tine!"
Fiecare-"mpunsatura" care-i provoca durere,
O primea ca pe-o pedeapsa: resemnata...in tacere!
Croitorul puse firul, tare, ca dojana grea!
-- "Sper c-aceasta cusatura sa iti fie ultima!"
...................................................
Fiecare inima cred c-a fost la croitor,
Cu o rana de cuvant, de iubire sau de dor!
Cred ca ati ghicit desigur, croitorul cel sarman,
Vestit, plin de iscusinta... este creierul uman!
Daca inima ar fi de natura ascultatoare,
Poate n-ar mai fi nevoie, creierul, sa o repare!

Nicoleta Isop


 

Mioriţa matematică

Pe-un picior de PLAN
E U C L I D I A N
Iată vin în cale
TRANSLATÂND la vale,
Trei MULŢIMI de PUNCTE
Toate trei DISJUNCTE
De FUNCŢII păzite
Toate diferite.
Ele sunt tot trei:
Una-i INJECTIVĂ,
Alta-i BIJECTIVĂ,
Şi-alta-i SURJECTIVĂ.
Iar cea INJECTIVĂ
Şi cea SURJECTIVĂ,
Mări se vorbiră
Şi se sfătuiră
Să rămână treze
Până-o să-nsereze
Şi s-o ANULEZE
Pe cea BIJECTIVĂ,
C-are PRIMITIVĂ
Şi ASIMPTOTE multe
Câte şi mai câte,
Că e INVERSABILĂ
Şi chiar DERIVABILĂ.
Dar într-o MULŢIME
Asta s-a aflat
Şi s-au indignat
C-ale lor cuvinte
Întrec orice LIMITE.
Dar de la f(0)-ncoace,
Unui PUNCT nu-i place
Să mai stea-n MULŢIME,
De treabă a se ţine.
BIJECTIVA se-ntreba :
− PUNCTUL ăsta ce-o avea?
Şi se duse
Şi îi spuse:
− Dragă PUNCTULEŢUL meu
Ce rău, oare, îti fac eu,
Sau nu-ţi place poate
Că ai COORDONATE
NATURALE toate?
Vrei să stai mai jos,
Crezi că-i mai frumos ?
Nu vrei un’ te-am pus?
Vrei cumva mai sus?
− Draga BIJECTIVĂ
Eu chiar dimpotrivă,
Mă simt foarte bine
Dar e rău de tine!
Când o să-nsereze,
Vor să te-ANULEZE,
Funcţia INJECTIVĂ
Şi cea SURJECTIVĂ.
− Dacă s-o-ntâmpla
De m-or ANULA,
Să mă-ngropi în zori
În CÂMP DE VECTORI,
Într-o VECINĂTATE,
Pe-aici, pe-aproape,
Sau chiar în MULŢIME
Să fiţi tot cu mine.
Iar la cap să-mi pui
CALCUL INTEGRAL
Ori un MANUAL
Sau poate-un TRATAT
Cât mai inspirat
Şi de l-or citi
Işi vor aminti
Cei ce au uitat,
Că am existat
Şi voi fi propusă,
În SUBIECTE-inclusă,
Pentru OLIMPIADĂ
Sau BALCANIADĂ.
Şi-n loc de-ANULAT,
Să le spui curat
C-am INTERSECTAT
Mândrele ELIPSE
Că am PUNCTE FIXE,
RĂDĂCINI REALE
Şi IMAGINARE
Şi că am DARBOUX.
Dar mai află tu
Că de-oi întâlni
O SFERĂ bătrână,
Cu un CERC de lână
Prin SPAŢIU alergând
Şi la toti zicând :
− Cine mi-a vazut
Sau mi-a cunoscut,
O FUNCŢIE -AFINĂ,
Cu o PANTĂ lină,
Bine DEFINITĂ
Şi NEMARGINITĂ?
Să te-nduri de ea
Şi să-i spui aşa :
C-am INTERSECTAT
Mândrele ELIPSE,
Că am PUNCTE FIXE,
Rădăcini COMPLEXE
Şi că am DARBOUX.
Dar nu-i spune tu,
De cele REALE
Ca de-i povesti
Mult ai s-o mâhneşti
Şi va sti de-ndat’
Că m-au ANULAT.
Şi încă te mai rog
Ca-ntre colegi buni,
Tot ce am avut
Tu să le aduni,
Să le scoţi din SPAŢIUL
Cu trei DIMENSIUNI,
Iar tu dragul meu,
Să te INTEGREZI,
Să te ANEXEZI
La altă MULŢIME
Că-i greu fără mine,
Dar îţi va fi bine
Şi vei rezista,
cât va EXISTA
MATEMATICA !

Cain şi Abel

Du-te, maică-n sfânta mănăstire
Şi te roagă Christului senin,
Cere-i doar un strop de mântuire
Pentru fiii Abel si Cain!

Vino, mamă, într-o zi de vară,
La mormântul alb si mincinos!
Şi te-ntreabă, maică, mai pe seară,
De e drept ce vezi, de-i luminos!


Rătăcesc prin două lumi deodată,
Sfâşiat de-al neştiinţei spin,
Căci, măicuţa mea cea minunată,
Eu nu ştiu de-s Abel ori Cain.



Şi te-ntoarce, maică, la părinte,
Să se roage Marelui Stăpân,
Să ne slobozească din morminte,
Să ne facă iar oştean român!

În parfumul sfânt, de tămâiere,
Să ne ierte, maică, pe eroi,
Să ne cheme primii la-nviere,
Să-nviem într-unul amândoi.


Să ne ierte, maică, de păcate,
Să ne spele, mamă, de venin,
Să-nviem, măicuţă, frate-n frate,
Să nu fim nici Abel, nici Cain...


de Pavel Coruț

Înțeleptul și călătorul

 

Într-o bună zi, un călător trecu pe la un înțelept faimos. Știa de acest înțelept de multă vreme, dar nu fusese niciodată la el acasă. Imediat cum ajunse la poarta acestuia văzu că nimeni nu-l întâmpină. Pătrunse în micuța casă a înțeleptului și fu uimit să vadă că acesta nu avea altceva decât o odaie plină de cărţi.
Până și masa era făcută din câteva cărți mai groase puse una peste alta. Locul de dormit era o simplă rogojină pusă într-un colț mai îndepărtat. Omului nostru nu-i venea să creadă. Nu era posibil ca unul dintre cei mai mari învățați ai lumii să trăiască în asemenea condiții. Cu siguranță era o farsă.
Totuși, privind chipul plin de liniște al înțeleptului vedea cum coboară pacea în inima sa. Dar el dorea să știe adevărul. Poate înțeleptul fusese jefuit, poate reușea el să facă ceva.
- Fie-mi iertată îndrăzneala, învăţătorule, unde-ţi este mobila? întrebă omul.
- Dar a ta unde este? întrebă la rându-i înțeleptul.
- A mea? Păi, eu sunt doar în trecere pe aici, răspunse călătorul.
- Şi eu la fel, zise înțeleptul.

Trecem prin viață...

MOTTO

Dăruieste-ți zâmbetul celor care merită, dragostea celor care te apreciază, lacrimile celor care îți sunt mereu alături și viața celor care te iubesc cu adevărat. Trecem, cei mai mulți, prin viață fără să știm să ne bucurăm de etapele ei, evident, cei care le prind pe toate. O chestiune de respect de sine.

 

          Ce putem învăța de la veteranii altor popoare și de ce toată inteligența din lume nu poate compensa lipsa respectului de sine.

          Am regăsit de multe ori, în cărți, discursuri motivaționale sau în filozofia colectivă, că modul în care ne privim și ne tratăm noi pe noi înșine devine, inevitabil, modul în care ne vor privi și ne vor trata ceilalți. Ba chiar am dat din cap a acceptare, convinsă de acest adevăr perfect logic. Dar, pentru că multe dintre înțelepciunile vieții ne intră pe o ureche și fac imediat stânga-mprejur pe cealaltă, nu m-am priceput niciodată prea bine să parcurg drumul de la înțelegere la implementare în existența mea zilnică.

 Apoi am citit, într-o carte scrisă de o franțuzoaică care și-a petrecut o bună parte a vieții în Japonia, un lucru ținând de filozofia niponă care mi-a scurtcircuitat aceleași sinapse bătătorite deja de adevărul de mai sus. ,,O persoană cu adevărat liberă este cea care-și permite să refuze o invitație la cină fără să ofere niciun pretext”. Cât de elocvent, cât de eliberator, cât de greu de pus în practică.

 Ambele revelații au ajuns să ocupe câte o filă în caietul cu citate pe care-l țin de la 16 ani, atent înregimentate în categoria lucrurilor deștepte, de recitit din când în când și de uitat invariabil în dimineața zilei următoare. Până când, la începutul acestui an, în timp ce încercam să-mi ordonez ,,to do”-urile pentru următoarea perioadă, mi-am dat seama că ultima persoană pe lista mea de priorități ajunsesem chiar eu.

Și, pentru prima dată, am înțeles ce înseamnă libertatea despre care vorbeau japonezii și respectul pe care trebuie să-l soliciți, nu să-l lași la discreția altora. Un respect înțeles ca timp cerut pentru tine, ca egoism sănătos,  ca așteptări pozitive și ca refuz al tuturor lucrurilor care nu te reprezintă.

          Realist vorbind, ultimii cinci ani au fost mai mult despre alții decât despre mine și, contrar logicii, mi-a plăcut acest lucru fiindcă de cele mai multe ori m-a făcut să mă simt utilă și să simt că am un scop și o menire. Dacă aveam vreo programare la medic, vreo rezervare la restaurant, vreo întâlnire la film sau vreo petrecere privată de bifat, iar programul meu pe ziua respectivă se aglomera în mod neașteptat cu vreo întâlnire, un eveniment sau o solicitare din partea unui prieten, acelea erau primele liniuțe tăiate cu cerneală albastră. ,,Lasă că fac altădată”, ,,Săptămâna viitoare”, ,,Luna viitoare”, ,,Nu e momentul”. Până când, trăgând linia sub mine, am constatat că toate micile mele răsfățuri sau nevoi personale stăteau sub semnul lui ,,Când o să am timp”. Adică, având în vedere antecedentele, niciodată.

          Săptămâna aceasta, în timpul unei călătorii – în scop profesional – la Munchen, am ales să iau prânzul într-unul dintre localurile cochete din Marienplatz, în centrul orașului. La sosirea mea, totul era gol. ,,Aș vrea o masă pe terasă, vă rog”, i-am glăsuit politicos chelnerului, care – la fel de reverențios – a dat din cap a negație. ,,Totul este rezervat, ne pare rău, vă mai putem găsi o masă doar înăuntru, cu puțin noroc”. M-am uitat în jur, la cele aproape 40 de mese gol-goluțe și m-am simțit ca la ,,Camera Ascunsă”. ,,Dar nu e nimeni”, am exclamat eu, mirată. ,,Nu e acum, dar să vedeți în zece minute”, a zâmbit băiatul.

          Uitându-mă la ceas, mi-am dat seama că avea dreptate. Cum putusem să uit? Era ora 12 fără cinci minute, iar în toate țările civilizate, intervalul 12-14 este dedicate mesei, fără excepție. N-o să vezi vreodată un elvețian, un neamț sau un francez care să-și ia masa de prânz la ora patru, fiindcă a avut rapoarte de făcut și n-a putut să plece, nici vreun englez care mănâncă peste tastatatura computerului un Snickers cumpărat de la automat, fiindcă are prea multe de făcut și nu-și permite să plece o jumătate de oră din birou. E o regulă nescrisă, pe care toată lumea o respectă și care a devenit o realitate ce dictează inclusiv programele restaurantelor și ale cafenelelor.

          În nici zece minute, localul pustiu la venirea mea s-a umplut de râsete, chicoteli, discuții gălăgioase și solicitări făcute cu mâna ridicată în aer. Familii cu copii, cupluri ieșite în pauza de prânz, pensionari veniți la o șuetă și chiar oameni singuri, precum domnul de la masa de lângă mine – care avea ușor 80 de ani, dar ieșise la masă îmbrăcat elegant, în pantaloni cu dungă, sacou și cămașă, cu o pălărie extrem de șic și lavalieră la gât.

          A cerut o salată de creveți, pe care a mâncat-o cu înghițituri mici și gesture elegante, fără să privească în telefon, fără să vorbească cu nimeni, fără să se concentreze pe nimic altceva în afară de mâncare. Și-a savurat apoi în tihnă un espresso lung, privind amuzat la vacarmul din jur, după care s-a ridicat, îndreptându-se cu pași mici către zona pietonală de promenadă. Iar eu, privindu-l pe el, mi-am reamintit ce înseamnă acel respect despre care citim în cărți. Să știi să-ți faci bucurii zilnice, să ai grijă să-ți fie bine, să te bucuri de viață chiar dacă nimeni nu te privește. Să te respecți înseamnă să-ți faci timp pentru tine și să alegi să petreci frumos acel timp, chiar dacă ai 20, 50 sau 80 de ani. Să privești oamenii, să te uiți la vitrine, să citești un ziar, să-ți mai dorești lucruri, chiar dacă ești doar ,,tu cu tine”.

Dincolo de considerentul financiar, care încetinește sau anulează multe vise, ceea ce mă întristează la mentalitatea românească este lipsa acestui respect de sine, care să ne permită să ne ridicăm deasupra circumstanțelor zilnice, deasupra regimurilor politice și chiar deasupra trecerii timpului. Am auzit de prea multe ori ,,Ce să-mi mai doresc la vârsta mea?”, ,,Ce pot eu să mai fac după 50/60/70 de ani?”, ,,Ce rost mai are să fac asta sau asta acum?”, toate izvorâte din obișnuința de a fi mereu utili, de a avea un scop pus în slujba altora, de a ajuta, de a face și de a ne pune mereu pe ultimul loc. Când nu mai lucrăm, nu mai avem copii de crescut sau nepoți de îngrijit, brusc ne simțim fără niciun țel, fiindcă ideea de a petrece timpul doar fiind fericiți cu și pentru noi înșine este  un concept total străin și de neimaginat.

 Mai mult, spre nefericirea noastră, suntem și un popor care glorifică sacrificiul. Pentru job, pentru familie, pentru copii, pentru soț. Am auzit multe mame tinere care se laudă în gura mare că s-au abandonat pe sine pentru copil și că nu le mai interesează nimic legat de ele însele, uitând că acel copil va replica și el, cândva, modelul pe care l-a văzut acasă. Mulți angajați care consideră că petrecutul weekendurilor la serviciu e un act de noblețe care le va asigura gloria eternă și o plăcuță bătută în litere de aur pe clădirea firmei la care  lucrează, uitând că nimeni nu e de neînlocuit și că timpul trece ireversibil în defavoarea lor. Am cunoscut proaspete soții care, odată văzute cu verigheta pe deget, au găsit că aspectul fizic, micile bucurii individuale sau timpul petrecut cu prietenele sunt chestiuni neglijabile,  pe principiul ,,Doar sunt femeie măritată, ce-mi maitrebuie?”.

          Ați auzit vreodată teoria ,,punerii ouălor în același coș”, pe care o folosesc uneori brokerii pentru a explica de ce nu e bine să-ți investești toți banii într-un singur loc?  Prea mulți dintre noi facem exact asta cu timpul și energia noastră: ne raportăm la alții înainte de a ne raporta  la noi înșine și ștergem totul din viața noastră de dragul unui singur om, a unei singure activități, a unui singur scop. Nici măcar nu încercăm să atingem un echilibru, fiindcă găsim o plăcere inexplicabilă în a fi ,,mamă eroină”, ,,erou al muncii”, ,,nevastă-model” și alte principii de pe vremuri, declinate în varianta capitalistă și de secol XXI.

 Deschideți televizorul la ora știrilor, indiferent de canal, și veți auzi aceleași exprimări abrazive pentru ureche. ,,O bătrână de 55 de ani…”, ,,Doi bătrâni de 60 de ani…”. ,,Unui bătrân de 58 de ani i s-a făcut rău în prima zi de caniculă”. Apoi deschideți un jurnal similar al unei televiziuni  franceze, germane, spaniole sau italiene și căutați – în zadar, vă asigur – o exprimare similară. În Occident, oamenii ajunși la vârsta pensionării sunt numiți ,,veterani”, ,,seniori” sau ,,domni/doamne venerabili/e” cu respect și diplomație.

          La noi sunt ,,bătrâni”, ,,bătrâne”, ,,moși”, ,,tatăi” și ,,mamăi”. O mostră de ignoranță sau doar simptomul unei societăți în care nu mai reprezinți nimic în momentul în care nu mai poți SERVI cuiva, nu mai poți plăti rate la bancă, școli particulare, abonamente la fitness și nu mai poți semna  condica în fiecare dimineață la 9? După o anumită vârstă, românii ajung să se considere inutili și fără țel, iar societatea nu face decât să le confirme acest lucru, umilindu-i în fel și chip. Și nu, nu e vorba doar de bani, e vorba în primul rând de atitudinea față de propria persoană și de ceea  ce ești dispus să accepți sau nu. Deloc întâmplător, imaginea oricărei doamne trecute de 70-80 de ani care se încăpățânează să-și păstreze bunul-gust și cochetăria trezește la noi exclamații pe care le-am auzit de nenumărate ori: ,,O babă nebună”. Adică, ce-i mai trebuie, la vârsta ei, să-și pună o rochie elegantă, o pereche de pantofi frumoși și să-și aranjeze părul? Ce-i mai trebuie respect de sine și cochetărie, dacă nu mai are 18 de ani și ,,90-60-90”?

          Privindu-l pe bătrânelul german, mi-am adus aminte și de doamnele cochete din cafenelele pariziene pe care le admirasem de atâtea ori, de bătrânica simpatico dintr-un boutique londonez, care proba cercei vintage, de bunica unui fost coleg american de la masterat, care își petrecea după-amiezele citind reviste de modă și colindând magazine de antichități. Și, în ultimă instanță, de propriul meu bunic, care la 91 de ani nu rata nicio știre, niciun ziar și nicio revistă de economie și politică, care comenta cu entuziasm fiecare meci de la campionatul european, ba chiar își făcea planuri și croșeta pronosticuri pentru Cupa Mondială care urma peste patru ani. Și, punând laolaltă toate adevărurile ignorate pe care le-am citit de-a lungul vremii, mi-am dat seama că așa vreau să fiu și eu peste 40 de ani. Doar că, pentru ca asta să se întâmple, trebuie să încep de  acum. Fiindcă ceea ce tolerezi la 20 sau la 30 de ani ajunge să fie destinul tău la 50, 60 sau 70.

          Și nu, nimic din cele de mai sus nu ține de alții. Nu trebuie să te războiești cu nimeni, nu trebuie să închizi uși în nas, nu trebuie să bați cu pumnul în masă. Trebuie doar să faci alegeri mai deștepte, să faci loc, delicat, pentru mici bucurii semnificative, să spui un ,,nu” elegant atunci când cineva  vrea să profite de timpul, energia și bunăvoința ta, să nu te arunci cu capul înainte în orice proiecțel, doar ca să-ți arăți disponibilitatea și să speri că vei contabiliza niște bile albe pe o tabelă imaginară și inexistentă, să nu zici niciodată, ,,O să am timp de mine mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare, după ce copiii intră la școală, după ce, după ce, după ce”. Dacă nu îl smulgi tu cu bună-știință din ghearele vieții, e posibil ca acel timp să nu vină niciodată.