Dragul meu prieten, nu-mi permit să-ți dau sfaturi. Dacă azi trăiesc, bănuiesc că Dumnezeu îngăduie asta doar pentru că a observat că în fiecare zi încasez o lecție. Nu-ți cer să faci ca mine. Nu-ți cer să ierți, să uiți. Nu-ți cer nici să nu te doară. Toate acestea sunt prerogativele sacrosante ale victimei, nimeni nu poate ierta în locul ei. Pentru iertare nu există delegare de semnătură. Îți amintești cum se termină ”Baltagul”? Vitoria Lipan, căreia i se ceruse iertare, îi răspunde călăului soțului ei ”să te ierte Dumnezeu!” Eram elev de liceu, am citit replica, am închis cartea și m-am pus pe gânduri ca o cloșcă pe ouăle ei. Am găsit două ipoteze exegetice: 1. Să te ierte Dumnezeu (dacă o vrea, că eu nu pot), adică aruncă în sarcina legiuitorului suprem actul clemenței; 2. Să te ierte Dumnezeu (implicit iertării contextuale, adică dacă omul iartă, Dumnezeu execută grațierea, în calitate de împuternicit al victimei, ceea ce e zăpăcitor de ioaneic-teologal). Oricum ar pica, replica asta e de rumegat. Certitudinea concluziei e că doar victima poate ierta.
Îndrăznesc să-ți spun cum văd eu lucrurile acum, la anii albiți la tâmplă în care mă îmbrac în fiecare dimineață. Neiertându-ți răufăcătorul, nu doar că nu mărești distanța dintre voi, ci astupi tot ce v-a despărțit până în clipa abominabilului. Pentru că neiertarea e anestezierea conștiinței călăului; dacă tu îi faci rău (prin absența iubirii, orice neiertare e o formă cenușie și amorfă a imundului), îi semeni. Semănându-i, gravitatea faptei lui e eterizată, e suspendată. Îți amintești ce ne zice Înviatul, în evanghelia de la Luca? Dacă iubiți pe cei care vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei care îi iubesc pe ei; șmecheria e, deci, să-i iubești pe neiubitorii tăi. Știu, sarcină grea, mult peste puterile noastre omenești, că nu suntem toți sfinți și nu mestecăm volute de nouri albi la micul dejun, suntem oameni, supuși omenității noastre, căderilor și ridicărilor ei. Între iubire și ură se află neiertarea, adică păcatul ăla care-ți înveninează sufletul, apăsându-l cu o faptă al cărei autor, ce ironie, zburdă inconștient pe pajiștile meschinăriei lui. Nu autorul faptei va suferi, tu vei suferi. Și nu meriți asta. Uite un punct bun de reflecție; nu meriți să duci vina călăului tău perpetuându-ți statutul de victimă.
Înainte de a mă duce la București să-mi citesc dosarul de urmărire de la Securitate, m-am sfătuit cu un preot bătrân, bătrân. Mi-a spus du-te, dacă crezi că ceea ce vei citi acolo nu se va întoarce împotriva ta. Am crezut că se referă la cine știe ce adevăruri tehnice, la cine știe ce informații care mă vor eroda emoțional. Abia când răsfoiam notele informative ale delatorilor mei am înțeles ce-mi spusese bătrânul din munți; du-te, citește dacă poți ierta. Asta dorea să spună. Că dacă adevărul nu te face liber în iubirea ta pentru om, el te va îngropa în ură. Greutatea adevărului nu e dată de angularitatea lui, de volumetria și textura lui, ci de efectul pe care îl produce în ființa ta. Dragostea toate le rabdă; chiar și adevărul. Și dacă Dumnezeu e iubire, atunci adevărul Lui nu e dreptate în puritate 99%, e iertare, iar iertarea, prietenul meu drag, e unul din fructele dragostei, alături de milă și de pace. Nimic din ce nu rodește mila, iertarea și pacea nu vine din iubire; acesta e adevărul Legii celei noi. M-am întors de la București cu dosarul xerografiat, îl țin încă în bibliotecă, să fie acolo, poate vreun nepot va fi curios să răsfoiască povești din lumea celor care nu mai sunt, poate o să am vreun urmaș cu patimi de istoriograf. Dar nu-mi amintesc nici un nume al delatorilor mei. Pur și simplu am uitat: nu eu, Dumnezeu mi-a dat darul ăsta. Am avut un noroc chior, Desculțul îmi sădise în inimă iertarea, altfel m-aș fi sufocat cu propriul meu dosar în gât.
Așa că iertarea e ridicarea pe vârfuri ca să-L vezi pe Dumnezeu trecând pe stradă, desculț și înviat din morți. Următorul pas e să deschizi poarta și să I te arunci în brațe. Adică să-ți iubești vrășmașul. Doamne. Cât de greu poate fi, dar cât de bine. Două decenii mi-am urmărit un inamic (nu în sensul neprieteniei, ci în cel al activismului vindicativ și belicos). Două decenii, cu patimă l-am urmărit, așteptând ocazia să mă răzbun. Și în cele din urmă Dumnezeu l-a adus la mâna mea, a intrat într-o încurcătură de viață din care nu-i mai era cu putință să iasă singur. I-am întins ajutorul meu, m-am făcut luntrea și puntea pe care a traversat nenorocirea, și în timpul ăsta citeam în ochii lui toată uimirea din lume. Și-n capul meu, prietene, marota aia repetitivă a lui Pavel Apostolul, dacă vrășmașului tău îi e foame, dă-i să mănânce, dacă-i e sete, dă-i să bea, că făcând asta vei îngrămădi pe capul lui cărbuni aprinși. Știi ce sunt cărbunii ăia aprinși? Lumina conștiinței lui. Am văzut conștiința arzându-i fruntea și inima din piept. Și-am plâns amândoi, îmbrățișați, eliberați. Mi-a mulțumit că l-am iertat, nefericitul, nu înțelesese că pe mine mă iertasem. Că neiertarea mă făcea identic cu el, dar iubirea ne-a salvat pe amândoi.
Prietene, iartă.
Și dacă poți ierta, mai fă un pas. Iubește. Că Dumnezeu iubire este, și în asta ne vom cunoaște că suntem copiii Lui. După iubire, nu după adevăr.
Nu te lăsa biruit, ci biruiește răul cu bine.
Te îmbrățișez, odihnește-ți inima.
Preot Crin-Triandafil Theodorescu.
